marți, 27 iunie 2017

Șampanie


Domnul Ervin a știut de la început că nu era bine, domnul Ervin a băut șampanie deși i se spusese și știa singur, din câteva cioburi de amintiri (oho, vara lui 74 trecuse prin țeasta lui ca un mărfar sovietic dispărut înainte s-ajungă la destinație), că nu trebuie să le mai amestece, că nu trebuie să cedeze atât de ușor, dar muzica era îndrăcită, iar fetele blonde și pistruiate, așa că domnul Ervin a luat-o razna, și-a făcut numărul și a dispărut în pădure.
 Nelo, mă jur, când mă uitam așa la el, cum iese fugind din cabană în chiloți și ciorapi și se năpustește printre copaci urlând ca apucatu, mi-am făcut cruce și am zis că ăstuia cel mai bine i-ar fi acolo, printre urși, ducă-se, să se descurce ăia cu el. Am băut mai departe, încă nu se mijise de ziuă, nu prea mai aveam chef nici unul, poate doar Marcel cu Vio, da ne-am zis hai să terminăm dracu buteliile-alea dacă tot, oprisem și muzica, să auzim dacă e ceva zgomote pe afară, fetelor ălea din Toplița le cam pierise râsul când s-a dumirit în ce hal le mușcase Ervin de genunchi și de țâțe, le-a împăcat băieții cum s-a priceput și ei, esplicându-le că la Ervin ăsta dacă i se urcă la cap șampania, apăi atunci n-ai ce-i face, dup-aia l-am mai așteptat cât l-am așteptat și am mers toți la culcare.
De douăzeci și cinci de ani, madam Cleo, fosta tânără stagiară de la I.A.S. Biharia, povestește aproape cuvânt cu cuvânt pățania cu domnul Ervin, marea aventură și enigma nerezolvată a tinereții ei de zootehnistă fruntașă. Între timp, Cleopatra Livezeanu a luat binișor în greutate, fumează ca un șarpe și-și reia povestea oricui vrea s-o asculte. Cleo-i convinsă că nu e beteșug pe care să nu îl repare mâncarea ei, însoțită de litania cu bietul domn Ervin, omulețul ăla roșcovan pe care într-o noapte cu prea multă șampanie l-a înghițit pământul. De la meningită la astm și de la hernie la botulism, haleala și filmul cu dispariția domnului Ervin – „până în noaptea aia, un tăntălău la locu’ lui” – le rezolvă pe toate. Banda încă nu s-a tocit, în arpacaș se mai scutură câte un fir de scrum din țigara înfiptă în botul ei de vampă obosită, prin ciorba de potroace se bălăcesc atâtea muște că nici cheferiștii nu-i mai calcă pragul decât când își iau chenzina și vor să mai audă o dată povestea neobișnuită care, oricâtă melodramă și oricât mister i-ar imprima vocea ei gâjâită, îi face să se tăvălească pe jos de râs în chichineața de la parterul blocului B15.
– Că o fi, c-o păți, bezmeticu’ nu s-a mai întors. L-am căutat, l-am strigat, Marcel a pornit-o pe urmele lui în pădure, a găsit după câteva sute de metri chiloții și ciorapii la domnu’ Ervin, le lepădase și p-ălea, cum era el apucat dă streche, și se-afundase mai departe, o luase prin mărăciniș, trecuse râul și peste deal, încolo spre Brânca milițienii i-a pierdut urma. Rămăsese cum l-a fătat mă-sa, după crengile rupte a tot alergat ca nebunul, s-a tăvălit nițel prin mâl și dus a fost. Ne-am întrebat toți cum dracu de nu-nghețase pe-acolo, așa, în sula goală? Nici vorbă să-l fi atacat vreun animal, cred că prin partea aia nici nu era decât mistreți d-ăia pitici, și să fi ieșit în calea lui cred că mi ți-i regula și-i și mușca de rât. Deh, toplițencele știa pe pielea lor cum e, avea a doua o zi niște frumuseți de vânătăi, își ținea comprese reci pe țâțe și plângea ca proastele. Cât a căutat ăia de la miliție, nici urmă de sânge, dincolo de râu ploaia de peste noapte spălase pământu, la posturile din jur nimic, pădurarii se scărpina la ceafă și nu-nțelegea unde pizda mă-sii s-a băgat, ce mai, ia-l pe zăbăucu de Ervin de unde nu-i.
Rămăseseră acolo încă două zile, spre final nici nu-și mai vorbeau, între ei se instalase răceala, un fel de discordie mută pe care nici unul nu avea chef să și-o explice sau s-o descâlcească, ceva care s-a transformat repejor din jenă în antipatie fățișă. Viorel bea de unul singur pe o pajiște din marginea drumului forestier, cu nasul vârât într-o carte de Mironov, Cleo îl părăsise fără vreo remușcare pe Marcel, care avea să se însoare spre toamnă cu Ildiko, ale cărei vânătăi erau mai clar conturate decât ale Ibolyei, soră-sa, căpătaseră un nimb ce-l zăpăcea pe tinerelul prof de sport din Zalău, până-ntr-atât că n-a mai putut renunța niciodată la plăcerea vinovată de a o-nvineți periodic pe Ildi, doar pentru a se-nfrupta din splendoarea sumbră a echimozelor de pe pielea albă ca laptele a neveste-sii. Ibolya fusese ceva mai norocoasă, câțiva ani mai târziu o făcuse terci un camion la Combinatul de exploatare și prelucrare a lemnului, pe când Gogu, cel care-l introdusese grupului pe șeful lui direct, insistând ca holteiul cu zece ani mai mare decât ei să-i însoțească-n excursie, a fost din momentul ăla pentru toți vinovatul moral al întregii drame. Mari mustrări de conștiință nu l-au încercat însă pe Gogu, ajuns după ’89 prefect într-un județ din nordul Ardealului, pe care l-a jumulit cu simț de răspundere, înainte să fie pedepsit de la București pentru lipsa lui de colegialitate în împărțirea prăzii printr-un post umilitor de subsecretar de stat în Ministerul Apelor și Pădurilor.
            Gașca s-a împrăștiat iute și fiecare a apucat-o pe drumul lui, iar de la aventura din vara lui ‘81, cei șase (rămași cinci după accidentul Ibolyei) s-au evitat magistral. Domnul Ervin a-ngroșat lista persoanelor dispărute fără ca cineva să le simtă lipsa și, cu excepția mătrăgunei oxigenate și rotofeie care a făcut din el o legendă odată ce farmecul i s-a risipit în aburi de mâncare slinoasă, fum de Carpați și spălături cu bicarbonat de sodiu, nimeni nu l-a mai pomenit decât în treacăt – o amintire peticită și șleampătă cu un contabil care a prăpădit bunătate de șampanie și s-a dus pe pustii.
            Doar cureaua cu cataramă metalică, în formă de scarabeu, a lui Ervin, stă drept dovadă că roșcovanul nostru chiar a existat. Tânăra tov. zootehnistă o pusese bine, îndesând-o în rucsac înainte de venirea miliției, și acum o arată triumfătoare la sfârșitul fiecărei istorisiri, dar nu lasă pe nimeni să o atingă, din același sentiment de respect vecin cu venerația care-a făcut-o de-a lungul anilor să-i refuze pe toți hojmalăii care i-au nimerit în pat și cărora le-a trecut prin scufie că ar putea-o-ncerca măcar o dată, așa, „dă sufletu’ lu’ domnu’ Ervin”, pe bucile durdulii ale Cleopatrei.

6 comentarii:

  1. https://orasugras.wordpress.com27 iunie 2017, 11:49

    O ”șampanie” foarte bine-bulbucată, nimic de zis. Atîta doar că se vede că-i produsă și bEută în comunismul de după comunism, spațiul mioritic recent.

    RăspundețiȘtergere
  2. mulțumesc pentru trecere.
    chiar m-ar interesa argumentele (pe text, dacă și acolo unde găsiți că sunt inadvertențe "istorice" sau lucruri vizibil fără acoperire). pe text, repet

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Comunismul este mai teribil decît cancerul care se vindecă definitiv în doar ultima clipă a vieții. Comunismul trece dincolo. De noi, de urmașii noștri, de urmașii urmașilor noștri.
      În privința ”argumentelor”, a ”inadvertențelor istorice”, ori a celorlalte ”lucruri fără acoperire” prefer să tac. Confucius spunea ca dacă le spui oamenilor adevărul și nu-i faci să rîdă vor sări la tine să te termine.
      Acum, cînd nu mai am de mult nici un prieten, numai un dușman în plus nu-mi lipsea.

      Ștergere
  3. Eu ți-aș sugera să te apuci și de proză.

    RăspundețiȘtergere
  4. helix aeonarc2 iulie 2017, 17:21

    "twin peaks"-ish

    RăspundețiȘtergere