miercuri, 26 iulie 2017

părinții, istoria, stetoscoapele


poți să-l aştepți cât vrei, el nu se va mai întoarce.
şi, chiar dac-o va face,
nu-l vei putea recunoaşte când
te va lua în brațe, privindu-ți
cu înțelegere şireturile minții, rupte
şi înnodate cu puțina-i pricepere de
mâna stângace pe care ei
toți o scuipară, lăsând-o apoi acolo umilită,
trântită în praf.
poți să-l înjuri cât vrei, să-l zgâlțâi, să-l spurci,
chiar dacă se va trezi el va vedea
şi va umbla ca prin vis, iar visul ăsta
al lui e de pe altă lume 

o sfoară albastră trecută printr-un zid
din fontă
de care câțiva îşi țin urechea lipită, numai
să primească un semn cât de mic, o
confirmare că nu şi-au înghițit
dintr-un moft părinții, istoria şi stetoscoapele,
că n-au distrus din nou degeaba
adăposturile celor ce nu le seamănă.

joi, 20 iulie 2017

La „21 de nocturne”. Mâine seară, împreună cu Radu Nițescu



ARCEN a deschis un nou sezon al proiectului început în 2015 cu sprijinul BRD. În centru e poezia contemporană, iar mâine, de la ora 21, pe terasa blocului Magheru One (b-dul Gh. Magheru nr. 1) din București voi fi împreună cu Radu Nițescu. Sperăm că vremea va ține cu noi. Iar dacă totuși o să plouă, îi voi citi numai lui Radu poemul ăsta, ca un îndrăgostit ce sunt (de poezia lui, firește), și totul va fi bine.



Oxizi de toamnă
lui gringo


începe să plouă, numai bine, ceva trebuia
să curețe, frimiturile căzute pe trotuar se
sfărâmă sub greutatea câte unei picături
îmbufnate, la limita grătarului de canal e
o șansă, la limita de vizibilitate a glugii sub
care te-ai ascuns e o șansă, tu vii spre
cineva care nu știe că vii, tu iubești ceva ce
încă nu a apărut printre oameni, stai liniștit,
toate lucrurile menite să te întârzie se sfârșesc,
important este ritmul, când urci pe munte să
ai șireturile bine legate și busola și covrigii
și curajul la tine, când treci pe marginea cealaltă
să crezi, până și praful e atât de curat când
crezi, iar cerul de toamnă e tot deșirat pentru tine

duminică, 16 iulie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Constant Tonegaru


Constant Tonegaru (1919-1952)
s-a născut pe 13 februarie 1919 la Galați. Debutează în „Expresul de Brăila” în toamna lui 1942. Tonegaru și-a văzut publicată în timpul vieții o singură carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii. Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, Tonegaru este un poet pur-sânge, autodidact și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat.
Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu trei zile înainte să împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul crescut la Brăila.
Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un inocent și un exhibiționist, un melancolic incurabil și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din 1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).
După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat, nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E arestat, condamnat la doi ani de închisoare și bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai probabil, la o embolie pulmonară), pe 10 februarie 1952.
Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua Venerii (1969) și ediția „definitivă” din 2003, de la Editura Vinea, ce reia titlul inițial al primei sale cărți, Plantația de cuie.



Femeia cafenie


Femeia pe care la Brăila am iubit-o
                                        într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi de piele de șarpe
și avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
Părinții, bunicii purtaseră poate odată
                                                      în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.
                       Sânii fierbinți ca niște pâini.
                                   Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa
Numai mâinile îi erau reci,
                                 reci de gheață
și degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:
              În Peru mi-a fost amant un spaniol.
  La Santa Clava avea plantații de zahăr.
Un altul cu favoriți în S.U.A.
cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,
              dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupături de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.
                                       M-a iubit?... M-a mințit?
Vedea – cine știe – în mine un altul?
Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.
În port la lumini de fanare
                          robii descărcau un vapor cu lignit.



Plantația de cuie


Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Aşteptam –
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
„Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
... răsuflă, nu răsuflă, a murit?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.

În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal
îşi clacsona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar
instruindu-mi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observaţie situat special pe meridian 
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie
călită şi ciocănită pe nicovală.
Din orbite un ochi îi sări cât o portocală
dar în loc s-o culeg îngropam în lut
cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari
să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari
pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc
măruntaiele caporalului începură să cadă
pe un arhipelag cu nouă irozi
plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!
Pe urmă o rachetă -
roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;
– Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă,
în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.
  


Ultimul de la 1200


Într-o ilustrație veche – îndepărtată torță nestinsă,
am cântat pe malul Balticei pentru Clara,
i-am cântat scobitura genunchiului drept
din care sorbeam vinul roșu cu primăvara;
i-am cântat gângăniile de demult
închise în capcana colierului de chihlimbar
cu care își împodobea albul de pe piept.

Goi,
amândoi pe blănuri de urs
ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup
pe creneluri încercau aplecați peste arcuri
coardele noi de mațe de lup.
Prințesa topea cu sânii ghiața de pe vitralii
să cercetăm la lumina aurorii boreale
din dosarul cu plante legat în piele de ren
ierburile aduse de Marco Polo.
Prin ostroave însorite,
la margini de lumini, pe acolo,
se spune că oamenii umblă ca noi amândoi
în fața focului din cămin:
goi.

Un înger uriaș în cântecul meu de altădată
cădea cu aripile arse mișcând voios din cotoare.

Atât a fost –
un Înger refuzat și un blestem:
„Te vei risipi ca apa din izvoare,
în alt ev vei purta pălărie,
ghete cu talpă de carton și baston.”
Flămând de stele el a murit pe trotuar…

Mâine – azi, aici se va pune placă de marmură
și pentru trubaduri se va ridica un osuar.

N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.
Pe drumuri necunoscute
rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –
numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă
străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…

Știu numai de Clara, prinsă din turn
și de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,
știu de limba Clarei când o prindeam între dinți
cum zvâcnea și se răsucea ca o stridie.



Cântec pe hârtie


Nu știu dacă sunt îndeajuns poet mare
să fiu papușe de ceară lângă Marat și Camille Desmoullins,
să n-am inimă sau fitil ca oricare lumânare
pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.

Totuşi am o inimă simplă ce bate cu desperare
să intre în femeile cu sânul fierbinte și crud
în care desenez cu cerneală o mare albastră
închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă.

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-şi sună solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic
armătura mea proletară de var.

Un înger își desfrunzește din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;
trist, trist, lângă tombarina cu coardele sparte
aştept sa plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci
şi de balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămașe deoparte
sunt Soarele ce-și găseşte lăncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.

duminică, 9 iulie 2017

Maeștrii unei arte muribunde


E oficial: volumul meu, Maeștrii unei arte muribunde, cuprinzând poeme scrise între 2010 și 2017, va apărea în toamnă la editura Cartier din Chișinău. Decisivă a fost prietenia care mă leagă, de vreo 7-8 ani, de Gheorghe Erizanu, care a construit cea mai tare editură din Republica Moldova și una dintre cele mai remarcabile din tot spațiul de limbă română al ultimelor două decenii. El a ținut să-mi apară o carte în colecția superbă pe care a pornit-o anul trecut, și în care au apărut deja 10 titluri. În 2015, când mi-a făcut propunerea, nu mă simțeam pregătit, în orice caz nu cu un volum de „poeme alese, dar până la urmă am potrivit lucrurile așa încât să fim amândoi mulțumiți. Sigur că-i prea devreme să scot o asemenea antologie recapitulativă, așa că am preferat ca Maeștrii unei arte muribunde să fie cartea care cuprinde cea mai bună poezie pe care am scris-o de la începutul deceniului încoace. E vreme să reiau cândva în viitor și textele cele mai bune din cărțile mele de până la 26 de ani, adică Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005) și Un anotimp în Berceni (2009).
Maeștrii unei arte muribunde va cuprinde trei volume – dintre care unul inedit; asta e, pentru mine, una dintre mizele acestei apariții, să vin și cu ceva nou pe lângă lucrurile pe care cei care m-au citit le cunosc deja: cartea va începe cu Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, 36 de poeme scrise între august 2013 și iunie 2017, care cred că arată cam în ce punct a ajuns scrisul meu.
Antologia din „Cartier de colecție” îl va avea ca redactor pe Emilian Galaicu-Păun (greu să găsești un scriitor mai bun și mai profesionist decât el pentru treaba asta) și va fi însoțită de fotografii (după tipicul colecției) făcute de Ana Toma. În plus, de copertă și paginare se va ocupa Vitalie Coroban, artist și grafician despre care nu se poate vorbi decât la superlativ. O combinație bună, zic eu. Așteptați-vă la cea mai frumoasă carte a mea de până acum.

marți, 4 iulie 2017

Feminism & beyond. Scriitură la feminin în „Poesis internațional” 19


Numărul 19 al revistei „Poesis internațional” se deschide cu un un eseu publicat acum 16 ani de legendara Adrienne Rich (1929-2012), „Crezul unui sceptic pasionat” (în traducerea Anastasiei Gavrilovici). În el, Rich scrie despre Susan Sontag, marxism, erorile feminismului din Statele Unite în ultimele decenii ale secolului XX, schimbarea necesară în conceptul de identitate sexuală și concluziile propriei experiențe de jumătate de secol ca activistă și scriitoare angajată. Lungul poem secvențial al Alejandrei Pizarnik (1936-1972), „Aproximări”, transpus în românește de către Daniela Luca, aduce în prim-plan discursul vulnerat și intens al unei poete esențiale a Argentinei, considerată un simbol al feminismului în America Latină a anilor '60. Cronica Alexandrei Turcu la cartea recentă a Elenei Vlădăreanu, Non Stress Test (CDPL, 2016), pune accentul pe acea écriture feminine (teoretizată de Hélène Cixous) în poezia uneia dintre cele mai reprezentative și mai bătăioase scriitoare apărute la noi după 2000. Articolul Grațielei Benga despre Sisteme de fixare și prindere (Nemira, 2016) a Ștefaniei Mihalache, precum și grupajele de poezie semnate de Jackie Kay (în traducerea Cătălinei Stanislav), Dimitra Kotoula (tradusă din limba greacă de Angela Bratsou), Teodora Coman sau Livia Ștefan întregesc pe parcursul acestui număr preocuparea noastră constantă pentru definirea și investigarea scriiturii feminine într-o literatură tributară încă modelelor și discursurilor falocentrice, și în care establishmentul cultural e în continuare inhibat și adesea discriminatoriu sau pur și simplu zeflemitor. Sper că se vor găsi în deceniile următoare tot mai puțini autori cu prestigiu public care să scrie fraze de felul acesteia, ce încheie cronica superficială și condescendentă a lui Nicolae Manolescu la cea mai recentă carte a Mihaelei Miroiu: Cu mintea mea de bărbat, am înțeles satisfăcător, sper, Cu mintea mea de femeie a Mihaelei Miroiu.



marți, 27 iunie 2017

Șampanie


Domnul Ervin a știut de la început că nu era bine, domnul Ervin a băut șampanie deși i se spusese și știa singur, din câteva cioburi de amintiri (oho, vara lui 74 trecuse prin țeasta lui ca un mărfar sovietic dispărut înainte s-ajungă la destinație), că nu trebuie să le mai amestece, că nu trebuie să cedeze atât de ușor, dar muzica era îndrăcită, iar fetele blonde și pistruiate, așa că domnul Ervin a luat-o razna, și-a făcut numărul și a dispărut în pădure.
 Nelo, mă jur, când mă uitam așa la el, cum iese fugind din cabană în chiloți și ciorapi și se năpustește printre copaci urlând ca apucatu, mi-am făcut cruce și am zis că ăstuia cel mai bine i-ar fi acolo, printre urși, ducă-se, să se descurce ăia cu el. Am băut mai departe, încă nu se mijise de ziuă, nu prea mai aveam chef nici unul, poate doar Marcel cu Vio, da ne-am zis hai să terminăm dracu buteliile-alea dacă tot, oprisem și muzica, să auzim dacă e ceva zgomote pe afară, fetelor ălea din Toplița le cam pierise râsul când s-a dumirit în ce hal le mușcase Ervin de genunchi și de țâțe, le-a împăcat băieții cum s-a priceput și ei, esplicându-le că la Ervin ăsta dacă i se urcă la cap șampania, apăi atunci n-ai ce-i face, dup-aia l-am mai așteptat cât l-am așteptat și am mers toți la culcare.
De douăzeci și cinci de ani, madam Cleo, fosta tânără stagiară de la I.A.S. Biharia, povestește aproape cuvânt cu cuvânt pățania cu domnul Ervin, marea aventură și enigma nerezolvată a tinereții ei de zootehnistă fruntașă. Între timp, Cleopatra Livezeanu a luat binișor în greutate, fumează ca un șarpe și-și reia povestea oricui vrea s-o asculte. Cleo-i convinsă că nu e beteșug pe care să nu îl repare mâncarea ei, însoțită de litania cu bietul domn Ervin, omulețul ăla roșcovan pe care într-o noapte cu prea multă șampanie l-a înghițit pământul. De la meningită la astm și de la hernie la botulism, haleala și filmul cu dispariția domnului Ervin – „până în noaptea aia, un tăntălău la locu’ lui” – le rezolvă pe toate. Banda încă nu s-a tocit, în arpacaș se mai scutură câte un fir de scrum din țigara înfiptă în botul ei de vampă obosită, prin ciorba de potroace se bălăcesc atâtea muște că nici cheferiștii nu-i mai calcă pragul decât când își iau chenzina și vor să mai audă o dată povestea neobișnuită care, oricâtă melodramă și oricât mister i-ar imprima vocea ei gâjâită, îi face să se tăvălească pe jos de râs în chichineața de la parterul blocului B15.
– Că o fi, c-o păți, bezmeticu’ nu s-a mai întors. L-am căutat, l-am strigat, Marcel a pornit-o pe urmele lui în pădure, a găsit după câteva sute de metri chiloții și ciorapii la domnu’ Ervin, le lepădase și p-ălea, cum era el apucat dă streche, și se-afundase mai departe, o luase prin mărăciniș, trecuse râul și peste deal, încolo spre Brânca milițienii i-a pierdut urma. Rămăsese cum l-a fătat mă-sa, după crengile rupte a tot alergat ca nebunul, s-a tăvălit nițel prin mâl și dus a fost. Ne-am întrebat toți cum dracu de nu-nghețase pe-acolo, așa, în sula goală? Nici vorbă să-l fi atacat vreun animal, cred că prin partea aia nici nu era decât mistreți d-ăia pitici, și să fi ieșit în calea lui cred că mi ți-i regula și-i și mușca de rât. Deh, toplițencele știa pe pielea lor cum e, avea a doua o zi niște frumuseți de vânătăi, își ținea comprese reci pe țâțe și plângea ca proastele. Cât a căutat ăia de la miliție, nici urmă de sânge, dincolo de râu ploaia de peste noapte spălase pământu, la posturile din jur nimic, pădurarii se scărpina la ceafă și nu-nțelegea unde pizda mă-sii s-a băgat, ce mai, ia-l pe zăbăucu de Ervin de unde nu-i.
Rămăseseră acolo încă două zile, spre final nici nu-și mai vorbeau, între ei se instalase răceala, un fel de discordie mută pe care nici unul nu avea chef să și-o explice sau s-o descâlcească, ceva care s-a transformat repejor din jenă în antipatie fățișă. Viorel bea de unul singur pe o pajiște din marginea drumului forestier, cu nasul vârât într-o carte de Mironov, Cleo îl părăsise fără vreo remușcare pe Marcel, care avea să se însoare spre toamnă cu Ildiko, ale cărei vânătăi erau mai clar conturate decât ale Ibolyei, soră-sa, căpătaseră un nimb ce-l zăpăcea pe tinerelul prof de sport din Zalău, până-ntr-atât că n-a mai putut renunța niciodată la plăcerea vinovată de a o-nvineți periodic pe Ildi, doar pentru a se-nfrupta din splendoarea sumbră a echimozelor de pe pielea albă ca laptele a neveste-sii. Ibolya fusese ceva mai norocoasă, câțiva ani mai târziu o făcuse terci un camion la Combinatul de exploatare și prelucrare a lemnului, pe când Gogu, cel care-l introdusese grupului pe șeful lui direct, insistând ca holteiul cu zece ani mai mare decât ei să-i însoțească-n excursie, a fost din momentul ăla pentru toți vinovatul moral al întregii drame. Mari mustrări de conștiință nu l-au încercat însă pe Gogu, ajuns după ’89 prefect într-un județ din nordul Ardealului, pe care l-a jumulit cu simț de răspundere, înainte să fie pedepsit de la București pentru lipsa lui de colegialitate în împărțirea prăzii printr-un post umilitor de subsecretar de stat în Ministerul Apelor și Pădurilor.
            Gașca s-a împrăștiat iute și fiecare a apucat-o pe drumul lui, iar de la aventura din vara lui ‘81, cei șase (rămași cinci după accidentul Ibolyei) s-au evitat magistral. Domnul Ervin a-ngroșat lista persoanelor dispărute fără ca cineva să le simtă lipsa și, cu excepția mătrăgunei oxigenate și rotofeie care a făcut din el o legendă odată ce farmecul i s-a risipit în aburi de mâncare slinoasă, fum de Carpați și spălături cu bicarbonat de sodiu, nimeni nu l-a mai pomenit decât în treacăt – o amintire peticită și șleampătă cu un contabil care a prăpădit bunătate de șampanie și s-a dus pe pustii.
            Doar cureaua cu cataramă metalică, în formă de scarabeu, a lui Ervin, stă drept dovadă că roșcovanul nostru chiar a existat. Tânăra tov. zootehnistă o pusese bine, îndesând-o în rucsac înainte de venirea miliției, și acum o arată triumfătoare la sfârșitul fiecărei istorisiri, dar nu lasă pe nimeni să o atingă, din același sentiment de respect vecin cu venerația care-a făcut-o de-a lungul anilor să-i refuze pe toți hojmalăii care i-au nimerit în pat și cărora le-a trecut prin scufie că ar putea-o-ncerca măcar o dată, așa, „dă sufletu’ lu’ domnu’ Ervin”, pe bucile durdulii ale Cleopatrei.

joi, 22 iunie 2017

Concursul de debut „Max Blecher” (VII)



       Dăm drumul celei de-a șaptea ediții a Concursului de debut „Max Blecher”; dacă nu mă înșel, prin titlurile pe care editura le-a propus ca urmare a alegerilor noastre, din 2011 încoace, este evenimentul cel mai exigent, mai fructuos și mai consecvent ce are în prim-plan poezia autorilor nedebutați ce scriu azi în românește. Ca dovadă că poeții pe care i-am publicat la edițiile precedente (cel mai recent este Ciprian Popescu, câștigător, cu Mile End, al Premiului „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2016) sunt printre debutanții despre care s-a scris cel mai mult, iar cărțile lor au căpătat imediat notorietate în mediul literar. Așa că noi ne facem în continuare treaba, scoțând în urma lecturii minuțioase a manuscriselor trimise cartea pe care o considerăm superlativă (iar până acum nu am greșit, asta datorându-li-se în mare măsură scriitorilor care au făcut parte din juriile anilor trecuți: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Țupa, Svetlana Cârstean, Iulia Militaru, Rita Chirian, Gabriel Daliș, Chris Tanasescu (Margento), Dan-Liviu Boeriu, O. Nimigean, Marius Conkan, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Coande, Teodora Coman, Andrei Dósa).
       Anul acesta, câștigătorul va fi ales de poetul Radu Andriescu, eseistul și criticul Alex Ciorogar și subsemnatul; împreună vom avea grijă să nu scădem nivelul, oferind încă unui debutant foarte bun posibilitatea de a scoate o carte la Casa de Editură Max Blecher în condițiile cu care i-am obișnuit pe cititorii noștri.
       Aveți trei luni (deci până pe 22 septembrie 2017) să vă trimiteți manuscrisele pe adresa debutmaxblecher@gmail.com, faza următoare va fi, până prin 29 septembrie, alcătuirea unei liste scurte cu cele mai bune dintre cărțile primite, iar în prima parte a lui octombrie vom decide câștigătorul. Vor urma redactarea cărții, paginarea, tipărirea și lansarea ei la târgul de carte Gaudeamus din 22-26 noiembrie.
       Pentru a evita confuziile și pentru a nu ne pierde prea multă vreme cu lucruri care nu au legătură cu ceea ce căutăm să facem prin acest concurs, vin din nou cu încurajarea (sau rugămintea) să trimiteți în cunoștință de cauză. Pentru aceasta, nu ar fi rău (și ne-ați ajuta în perspectiva, întotdeauna provocatoare dpdv al resurselor noastre limitate, a finanțării acestei apariții) dacă ați comanda de pe site-ul editurii dintre cărțile pe care le-am publicat până acum, măcar pentru a ști cu ce ne ocupăm. Am avut destule experiențe neplăcute în acești ani, cu autori care trimit oriunde și oricând, doar-doar cineva le-o publica încercările literare. Primim an de an „manuscrise” ce conțin doar câteva texte, cărți din lectura cărora nu e greu să-ți dai seama că autorii nu se citesc decât pe ei înșiși, fiind rămași cu lecturile la Goga sau, în cel mai bun caz, Nichita Stănescu, așa încât mi se pare nimerit, pentru cineva care vrea să se alăture comunității pe care am creat-o în jurul Institutului Blecher și al Casei de Editură Max Blecher, să știe câte ceva despre eforturile noastre și despre literatura pe care am promovat-o în cei șapte ani de când am pornit.
       Pentru cei interesați de concurs fără să fi intrat încă în contact cu colecțiile noastre, subliniez că sunt încă disponibile volumele semnate de Victor Țvetov, Anatol Grosu, Ștefan Ivas, Ligia Pârvulescu, Ciprian Popescu, Florentin Popa, precum și alte titluri ale unor poeți tineri pe care mizăm, precum Rita Chirian, Andrei Dósa, Livia Ștefan, Vlad Drăgoi, Sorin Despot, Marius Aldea sau Mihók Tamás. Îi găsiți pe toți, și le puteți comanda cărțile fără prea mari bătăi de cap, aici.
       Succes!

luni, 19 iunie 2017

Poesis internațional nr. 18 (2/2016) online


De-acum, Poesis internațional 18 (2/2016) poate fi citit și descărcat online, ceea ce nu-nseamnă că, dacă vă place, nu-l puteți și cumpăra, stă altfel pe măsuța de cafea sau în raftul din bibliotek. Același lucru e de făcut și cu numărul 19 (1/2017), care-i cel puțin la fel de plin de literatură excelentă. Dați clic pe copertă, vă va trimite acolo unde l-am uploadat.


duminică, 18 iunie 2017

Alien Boredom

încă un text regăsit, din perioada site-ului clubliterar; care-a fost și atelier online, și ring pentru ambițiile tinerilor scriitori de atunci, și un fel de precursor al facebook-ului... publicasem de câteva luni Circul domestic și-ncercam să mă dumiresc (ca mai mereu), cu o anumită disperare, spre ce s-ar putea îndrepta mai departe poezia asta a mea.


nu o să mă aşez în genunchi
dar nici nu mă voi simţi umilit
când unul dintre miliardele de lucruri la cheremul cărora sunt
mă va obliga să stau în genunchi

(Florin Măduța)

aş vrea să cred că mereu se iveşte câte ceva
că am tot felul de ocazii şi de-ntâlniri că-s monden şi umblu tot timpul
da-i mai degrabă ca în călătoriile prin moldov
a cu microbuzul
sate comune oraşe distanţele se dilată
parcă ai sta pe loc

îţi vine să scoţi limba la unul sau altul de plictiseală
mă uit pe geam şi capul meu arată probabil ca o minge dezumflată
pt ţigăncuşa care scuipă seminţe la un semafor din bacău
pt ţărănoiu beat care merge pe mijlocul drumului
când intrăm în paşcani

aş vrea să-mi fie teamă puţin pentru ei
să fiu mai ocrotitor măcar cu ceea ce e aproape de pielea mea
zilele trec fără noimă lungesc pelteaua mi-e şi ruşine

m-aş lăsa legat
dacă asta mi-ar pune sângele în mişcare
sau m-aş plimba prin grădina cu gutui înfloriţi

dar nu am nici o grădină şi

cel mai apropiat parc din cartier e în curtea spitalului 9

pe aleile lungi şi anoste mă plimbam cu o.s. şi nici unul
nici unul dintre noi nu avea chef de nimic
dar tot o dădeam cu esenin cu isadora duncan cu mincu

când m-am tăiat în conserva de carne din rană curgea rumeguş
am căscat puţin am vrut să mă bandajez
mi-am făcut o cafea am uitat şi de usturime şi de bandaj
un şoarece cafeniu se rostogolea prin rumeguş
se crease un fel de complicitate



decembrie 2005

miercuri, 14 iunie 2017

„Un sudic ce se îndoiește de sine”



Aproape necunoscut, în orice caz absent din toate listele și clasoarele mai mult sau mai puțin partizane, mai mult sau mai puțin echitabile ale generației noastre, poetul Silviu Gongonea (n. 1980) își vede de ale lui și publică în 2017, la o editură sârguincioasă și greu reperabilă în afara Craiovei, Aius, a doua sa carte de poezie, cu un titlu cam șters, A doua natură. Silviu debutase fără nici un fel de zarvă acum opt ani, publicând la aceeași editură volumul Încălzirea mâinilor (2009), urmat de un studiu monografic pe care doar poziția sa periferică a făcut ca mediul literar să nu-l bage prea tare în seamă: Gellu Naum: aventura suprarealistă (2013).
Rezervat și coerent cu sine, lui Silviu Gongonea pare să-i prindă bine marginalitatea pe care și-a impus-o (nici autoironia nu-i lipsește în unghiul acesta în care s-a plasat și pe care și-l asumă până la capăt: „Trăiesc într-un târg ruinat/ pe care-l cred stâlpul țării mele./ Și e posibil/ să pic într-o altă țară/ cu ziduri dezghiocate/ cu ferestrele către apus./ Și e posibil/ să pic în paharul unui pensionar/ care zace în amorțire […]”), așa încât dintre poeții încă tineri ai Craiovei, mi se pare în acest moment că e singurul care propune o viziune și o etică îndeajuns de convingătoare. Cu lecția suprarealistă asimilată într-o formulă bine dirijată și tot mai clar definită, descoperind între timp tranzitivitatea și directețea tipice biografismului deja clasicizat de la 80-iști încoace, poetul alege să-și lucreze textul într-un minorat despre care știm deja de mai bine de jumătate de secol (avem destule exemple în poezia românească mai veche și mai nouă, de la Bacovia la M. Ivănescu și de la Ionel Ciupureanu la Constantin Acosmei) că poate fi lozul câștigător.
E drept, uneori „naturalețea” despre care vorbește Nicolae Coande în prefață (mai e o observație a acestuia pe care o rețin și cu care tind să fiu de acord: „Lent, fără grabă, cu lentile de noapte, Silviu Gongonea l-a «văzut pe altfel», în adierea înfricoșătoare a numinosului [...]”) îi mai joacă feste acestui poet chibzuit și nezgomotos, care mai alunecă într-o zonă cam previzibilă, ternă fără farmec, un pic cam prea „confortabilă”. Până și naturalețea fiind, în artă, un construct, ceva la care ajungi prin eliberare de naivitățile pasabile și, uneori, prin artificiu, cred că aceasta e piedica ce-l mai ține pe S.G. la câțiva pași de atingerea potențialului maxim al poeziei sale.
Concret, în textele în care începe să se alinte, împingându-și discursul în spațiul desuet al poeziei-despre-poezie, al scriiturii prea conștiente de sine, care mai totdeauna devine prețioasă și necreditabilă, se trădează, plasându-se într-un teritoriu ostil propriului discurs: „Trebuie să ții ochii deschiși/ foarte tare/ până la desprinderea de orice egolatrie/ mai ales de cea a scrisului./ Ea este cea mai dăunătoare dintre vicii/ lațul de care nu poți scăpa” etc. În același poem, al doilea al cărții, îngeri care putrezesc și sângele îngenuncheat în rugăciune îl situează într-o retorică vetustă și cred că exact de genul acesta de recuzită are, de aici încolo, a se feri. „Să treci/ cu scrisul tău/ dincolo de moarte/ de întunericul ei/ desăvârșit. (...)” Desăvârșit, desigur, că doar vorbim despre moarte. Dar să scrii despre scris și moarte, în doar cinci versuri scheletice, nu-ți poate aduce nimic.
Partea bună e însă că locurile comune cu vag aer rilkean sau suavitățile galeșe („Lumea largă”, „Locul secret” sau „Haiku” puteau lipsi din A doua natură) care îi dau târcoale sunt contrabalansate de poeme în care calitățile poeziei lui Gongonea se arată simplu, calm, fără ricoșeuri nefericite, în poeme precum „Crepuscul de mai” („Le simți mirosul/ printre tei și florile de mai,/ varză acră rămasă/ dosită până azi/ prin boxele ceaușiste./ Dă, Doamne, ca lumea/ să nu sfârșească așa”), „A doua natură” („Uneori îl ducem în cap/ ca pe un vierme ce roade/ fiecare celulă,/ îți pune filmul său,/ zilnic te duce la plimbare/ spre podurile arcuite/ sub arborii inelați”), „Nevoia unei prezențe” („O revezi uneori în paltonașul ei ponosit/ dar dispare imediat după colț./ Sau, îți spui în minte,/ este altcineva care îi seamănă,/ se întâmplă ca și privirea sau memoria/ să îți joace feste./ Cauți imediat repere în jurul tău/ a treia casă spre nord/ gardul neterminat”) sau ca în distihul cu care se deschide cartea: „Pielea miroase a bătrânețe/ și niciodată n-am fost mai superficial.” („Promisiune”). Textul, purtând un titlu cum nu se poate mai banal, se încheie cu trei rânduri care, prin construcție și imagerie, îl arată pe poet îndatorat lui Mazilescu, dar și universului traklian: „Este ziua aceea poate ehei este ziua aceea/ când în gura poetului se face întuneric/ sau nu.”
Și totuși, poate că nu scriind despre întunericul din gura poetului se individualizează S.G. cel mai limpede, ci în ipostaza lui de poet senzorial, aproape epicureic: în „Existența poetului” se definește ca personaj meridional, „un sudic/ ce se îndoiește de sine” și trage cu ochiul la poeții care „într-adevăr/ au pătruns smerenia gustului”; „Cocoșul de tablă” închide o microalegorie cu un soare blând mângâind păsările apăsate de „frigul din nord”; „Se întunecă devreme” e un poem deconcertant de simplu, în care descoperi afinități de substanță cu poezia unui 70-ist pe nedrept uitat, cum e George  Almosnino: „Aproape că nici nu-ți mai pasă/ de chiotele elevilor/ care trec pe sub fereastra noastră./ Acum te interesează doar siluetele arborilor,/ te gândești că poți rămâne singur/ între zidurile reci ale unei case./ Zilele au devenit tot mai scurte/ căci se întunecă de la cinci”. Toate acestea arată o certă dispoziție pentru decriptarea unei infrarealități (nu cred că se referă la altceva când vorbește despre plonjarea „sub pelicula realității” sau despre „umbra stâlcită” pe care o vede „prin perdeaua translucidă a zilelor lucrătoare”) mai mult intuite, lizibile dacă este cercetată din locul și în lumina potrivită.
Fundamental optimist, pozitiv chiar și când vorbește despre „carcasa de carne” în care se simte captiv, despre „cioturi sângerânde” și alte visceralități de manual, personajul poetic al lui Gongonea pare cel mai adesea atras de aspectele stenice ale existenței, până și într-un mediu citadin din care nu lipsesc micile brutalități cotidiene, pe care însă nu le receptează ca fiind neapărat ostile, cât îmblânzibile. Franciscanism postmodern („Povești semiurbane”) sau căutare a sinelui în cheie orientală („părul meu e unsuros/ și el doarme acum în frunze,/ carnea mea miroase urât/ iar el bea apă limpede de râu,/ mi s-a așezat mucegaiul în păr/ iar el se bucură de soarele verii” – „Încă nu am încetat (II)”, text în care intră parcă în dialog cu poezia ostentativ hipersensibilă a lui Constantin Virgil Bănescu), discursul poetic al lui Silviu Gongonea nu înregistrează rupturi deranjante nici măcar când e ispitit de un contrapunct ginsbergian ingenuu și-atât („Un superbmarket”).
După cum spuneam, Silviu Gongonea este un poet adevărat, a cărui evoluție (cu pași mici și atent potriviți) voi continua să o urmăresc nu cu interes sau curiozitate, ci încredințat că el va ajunge unul dintre aceia cărora o mare discreție domestică le învăluie parcursul și face din poezia lor un lucru de preț, ce poate fi descoperit cu bucurie și peste ani. Iată, în fine, de ce: „Nu credeam s-ajung/ un mistic la mine în sufragerie,/ l-aș fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine./ Sufrageria și dormitorul nu sunt ale noastre/ dar nu poți gândi altfel/ când cecilia aleargă cu pofta unui copil/ prin încăperile semidecomandate./ Într-o zi, îi spun, vom părăsi acest loc/ ne vom rupe de el/ și n-am știut să mă bucur ca tine.” („Sufrageria”)


marți, 13 iunie 2017

Angela Marinescu, Flamenco


Atelierul de traducere pe care l-am ținut săptămâna trecută la Sibiu a fost condiționat de inevitabilele examene care aveau loc în același timp (deh, sesiune, tevatură, eschive). Ele au făcut (iar asta a fost șansa acelei întâlniri, fiindcă nu am fi putut lucra atât de bine și cu atâta entuziasm dacă eram mai mulți) ca în sala 62 de la Universitate să ne adunăm opt. În afară de mine, patru studenți, un masterand, un doctorand și o traducătoare experimentată, care însă nu mai participase la o astfel de sesiune de retroversiuni. Împreună cu Maria David, Maria Daneș, Ana Paula Pușcaș, Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga, Anca Simina Martin și Iulia Gorzo, am lucrat pe unul dintre cele trei poeme cu care venisem. Nu eram foarte optimist, fiindcă ori de câte ori am tradus din română în engleză, am făcut-o în colaborare cu un vorbitor nativ. Dar ce ne-a ieșit, după două ore care s-au scurs foarte repede, a fost îndeajuns de convingător, cu toate că n-am reușit să terminăm acolo textul Angelei Marinescu, Flamenco” (din volumul Probleme personale), însă acasă l-am dus până la capăt cu ajutorul lui Tiberiu Neacșu, care are experiență-n afacerea asta, după care, pentru liniștea mea sufletească, peste varianta rezultată a mai aruncat un ochi și nativul îndelung așteptat, poeta Tara Skurtu.
A ieșit așa:



Flamenco


drop by drop I’m left with something, too
not that it’s much nor little,
yet my blood relatives are degenerate. I inherited their
acute instinct for dissent,
though I rebelled against it
from a rational point of view.
what I am writing now is for my blood relatives.
of all, mother pushed me to settle for nothing
less than writing to the edge; that is: either write, or don’t.
reaching the shore, the shore caved in.
mother would drop a rabid fuck you! and grab me
from the wind-swept reeds.
reaching the other shore, the shore caved in,
mother would drop a fuck you!, blood bursting
from her mouth and nose
and drag me amidst the wind-swept reeds.
perhaps she wanted me to suck some of that thick milk of hers,
out of her left breast. she knew I was good for nothing
but sucking her milk.
this is what being degenerate means; to be good for nothing, to
be a parasite, a deadbeat, a slacker.
in fact, on second thought,
If I bring my vain and lazy father in the game,
to hell with the diligence of surrealism,
of oneirism and other –isms, which share the same symptom:
that they mimicked dadaism and tried, poor longies,
decadently perfumed with hypo-sperm, to regain
what he, the first, the Divine,
knowingly denied.
he denied, then died.

the same with poetry, it’s the formal politics of the power
to break up with poetry.
maybe a mathematician will come.
maybe the distant and solitary horizon.
maybe an enduring bird, on the ice-cold sky,
with widespread wings.