marți, 28 decembrie 2010

Poesis Internaţional, nr. 3

La final de an, numărul 3 al revistei "Poesis Internaţional", versiunea tipărită intrând pe piaţă în primele săptămâni din ianuarie 2011. Cred că e cel mai bun (cel mai coerent) număr de până acum. Oricum, este cel la care s-a muncit cel mai mult şi în care câteva lucruri încep să aibă un contur foarte clar. Pe copertă: poetul Ion Mircea.


joi, 23 decembrie 2010

Imaginea unei societăţi


"Cineva trebuia s-o facă" (?!)

duminică, 19 decembrie 2010

Berlinul meu e un monolog

Înregistrările făcute de Andrei Ruse, joi, la Dalles, cu ocazia lansării jurnalului berlinez al Norei Iuga.

marți, 14 decembrie 2010

Max Blecher.ro

Casa de editură Max Blecher are de zilele astea şi site. Aici veţi găsi cam totul despre noi şi proiectele noastre.

duminică, 12 decembrie 2010

Scrisoare neagră


"şi-atunci mă voi prăbuşi unde zac
şi te voi iubi cu mişcări de insectă"

(Ionel Ciupureanu)


Ai grijă de tine dragostea mea
nu te îndepărta de fereastră nu o acoperi cu un urlet
cineva îmi rostogoleşte capul pe scări

joacă-te cu mine doar
de dragul lamei subţiri ca o flacără

scrie-mi ceva ilizibil ceva inuman
din neputinţă
m-ai fi putut răsturna în găleată

fii răbdătoare împleteşte-ţi părul şi cântă
în gândurile mele ai ascuns ce e mort

şi fă ceva cu sângele meu
lipeşte-l pe furiş de zidurile înalte

ai grijă de tine umblă respiră cum ai fost învăţată
bucură-te de ce-i destrămat
eu te aştept cu tot corpul
calm răbdător

ca pe-un scalpel

de câteva nopţi mimez răzvrătirea
şi mă ploconesc la organele mele şi la ura mea
să uit ce fac oamenii când sunt gata

sub pajişte o să învăţ să alerg
şi să râd

că au lăsat şi guri
acolo-n pământ.

vineri, 10 decembrie 2010

Poem de dragoste

pornind de la un vers de Ilhan Berk


Aceste poeme neterminate sunt gleznele taleşi gestul discret de retragere al cotului
când te aşezi lângă mine între perne şi caşti
e încă un vers pe care nu mi-l va lua nimeni

nu am nici un chef să mă adun
22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt
o albină se loveşte de geam
apoi din nou
mierea se prelinge pe marginea ceştii
de-acolo pe cearşaful mototolit
ca atunci când îţi acopereai sânii cu braţele
(pudoarea aceea ne-apropia de
înţelesul dragostei)
mâinile şi picioarele noastre
incredibile
inventând lumea
buzele părul atingerea sexelor degetele încolăcite
ca iedera pe terase

dar acum e târziu
în toată-ncăperea nu a rămas
decât forma pe care trupul tău a lăsat-o
în cutele cearşafului – o parte
din respiraţia ta e aici,
mirosul gâtului,
al sânilor,
al pubisului
iar eu te privesc din nou de deasupra patului
cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud
păpuşa de ceară închisă în somnul ei galben
fără memorie
fără nici un deget.

miercuri, 8 decembrie 2010

Mare Nostrum

(editorialul numărului 3 din "Poesis Internaţional")


Când am formulat, în urmă cu şase luni, proiectul revistei „Poesis Internaţional”, ştiam că reuşita sa depinde în primul rând de puterea noastră de a strânge laolaltă acei autori pe care sărăcia de idei şi de principii a unui sistem publicistic ce se conduce aproape exclusiv pe relaţii de servitute nu i-a îndepărtat de la mizele cu adevărat importante ale scrisului. Disperarea cu care scriitorul român se agaţă de edificiul său de iluzii în plină destrămare, blocajele şi laşităţile sale fac imposibil nu doar dialogul cu alte spaţii şi literaturi contemporane, dar şi recuperarea valorilor care pot să edifice.
Trist e că scriitorul român mediu nu doar că nu arată aproape nicio curiozitate pentru diversitatea vocilor dintr-o lume ce comunică mai mult ca oricând, dar are şi o memorie ciuruită, cărţi şi autori pe care ne-am putea clădi identitatea fiind date uitării într-un ritm uluitor. Ce am mai putea cere, în aceste condiţii, unui public de care ne plângem tot timpul că nu mai are nicio disponibilitate pentru literatura contemporană? Prin programul său, „Poesis Internaţional” pune în circulaţie textele poeţilor contemporani de vârf din cât mai multe literaturi (cel mai adesea, traducerile fiind însoţite de textele în original, înlănţuirea de limbi şi sonorităţi atât de diferite devenind un eveniment poetic în sine). Dar am înţeles, de asemenea, că putem contribui la descoperirea sau redescoperirea scriitorilor români valoroşi de ieri şi de azi şi la aşezarea lor într-un context ce poate să dea iarăşi un sens căutărilor noastre. De aceea, ancheta numărului 3 se îndreaptă spre marile antologii de poezie dintre 1968 şi 1999. Despre şase dintre acestea scriu poeţi contemporani cu un simţ critic şi cu un ataşament admirabile, urmând ca în numărul următor să vedem cum sunt recitite antologiile lui Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Alexandru Muşina.
Sigur că poezia predomină în P.I., dar calitatea textelor critice, a eseurilor şi a prozei (de la Max Blecher la George Vasilievici) pe care le publicăm număr de număr ne asigură că nu suntem doar încă o revistă de poezie. Sigur că limba română îşi ia partea leului, dar, dacă în numărul 2 aveam texte în nouă limbi, numărul 3 găzduieşte scriitori din aproape 15 ţări. Dialogul cu literatura sârbă contemporană continuă, după Jovan Zivlak şi Radmila Lazić publicăm acum poemele lui Dragan Jovanović Danilov în traducerea regretatului Ioan Radin. Încet, încet, ne apropiem de poezia bulgară contemporană (Kristin Dimitrova şi Ivan Hristov fiind scriitori de care vom auzi tot mai mult) şi de cea polonă (prin traducerile lui Vasile Moga din Dariusz Sośnicki). Iar tălmăcirea poemelor lui Agyeya (un fel de Blaga al Indiei) şi a celor în ebraică ale lui Alex Epstein sunt, din punctul meu de vedere, un eveniment nu doar caligrafic.
Invitata numărului 3, Zsuzsa Rakovzsky, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori maghiari de astăzi, versurile sale, precum şi cele ale lui András Petőcz, Attila F. Balázs sau ale importantului poet interbelic Jenő Dsida (tradus din nou în româneşte, după mai bine de 35 de ani) ne pot oferi o imagine a vitalităţii poetice a maghiarilor. Tânărul Andrei Dósa, unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi, demonstrează că poate fi un poet bilingv de mare forţă, care ar putea ajunge la amplitudinea lui Sándor Kányádi sau Vasko Popa.
Redescoperirea lui Max Blecher, pe care establishmentul literar l-a marginalizat atâtea zeci de ani, se face acum şi printr-o traducere (pe care i-o datorăm poetului Jan Mysjkin) ce îl aduce în faţa cititorilor olandezi ca pe un mare prozator interbelic, comparat cu Bruno Schulz sau Kafka. Rodica Draghincescu, cea mai bună poetă a „generaţiei 90”, devenită, pe urmele lui Eugen Ionescu, scriitoare de limba franceză, revine cu un grupaj vibrant şi limpid. Iar textele lui Cristian Popescu în limba engleză, însoţite de eseul minuţios al lui Radu Vancu, l-ar putea aşeza pe acest mare poet încă nereeditat acolo unde îi este locul.
Am lăsat la urmă poeţii români cu care se deschide, după invitatul străin, numărul 3. Cât de actuală – şi de rezonantă social şi politic – este poezia lui Ion Gheorghe, poetul şaizecist ignorat astăzi cu desăvârşire, veţi descoperi citind poemul „Tot mai des visez pământul”, scris acum 45 de ani. Iar portretul lui Ion Mircea, care rămâne un poet de primă linie al poeziei de după 1968 ar putea anticipa marele premiu „Mihai Eminescu”, pe care îl merită cu prisosinţă.
La final, trebuie să povestesc o întâmplare pentru care cred fără rezerve în ceea ce am început prin „Poesis Internaţional”. Anul trecut, într-un restaurant din Salonic, se adunaseră scriitori din şapte sau opt ţări, iar prietenul meu, poetul Gökçenur Çelebioğlu, se tot minuna, citind meniul, că denumirile peştilor sunt aceleaşi în greceşte ca-n limba turcă. Auzindu-l, chelnerul i-a şoptit surâzând: „Fiule, e aceeaşi mare”.
Sper să putem descoperi împreună sensul acestor cuvinte.

luni, 6 decembrie 2010

Post aus Südost

Pentru cunoscătorii de germană, numărul 3 al unei reviste online, Post aus Südost, care publică un grupaj de autori români contemporani.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Limba de cârpă

„fiindcă am băut şi nu mi-a trecut
fiindcă am fumat mult şi într-un alt aer
am strigat la cei ce nu mă voiau şi ochii tuturor scaunelor
se închideau să nu mă mai vadă
şi urechile tuturor meselor erau pline de câlţi
să nu-mi mai audă şuieratul dement
fiindcă am plâns şi plânsul era zgrunţuros şi greu ca pietrişul
de pe un ţărm unde nu înnoptează nici hoţii de cârje
şi nimeni eram şi îmi pierdusem credinţa şi unghierele
să uit aş fi vrut să-mi limpezesc mâinile vârâte în cap încercând să
îl scoată de-acolo pe omuleţul cretin ce se tot văicărea
fiindcă am asudat ca un cal şi transpiraţia mi-a îmbibat cămăşile
şi nu aveam nici un chef să duc crucea aia de sare în spate
ciolanele mele se loveau între ele şi
îmi stâlceau numele în limba de cârpă a celor învinşi
căci eu eram învins jigărit cu fierea în gură
cu gura în palme şi palmele nu conteneau
să mă plesnească întărâtate de tremurul animalic
şi chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite
şi sângele vostru se scurgea mereu în altă direcţie
decât sângele meu frate”

joi, 2 decembrie 2010

După 1 decembrie

A trecut şi 1 decembrie, o zi jilavă şi tristă, în spiritul vremii pline de spaime şi dezamăgiri în care trăim. Coroane, jerbe, discursuri goale, goale ca nişte corpuri nelocuite, purtate aiurea pe străzile murdare şi reci, goale ca un ulcior găurit.
Alegerile din Basarabia nu au lămurit nimic, spre tristeţea şi, probabil, disperarea românilor din Republică, ce au sperat, poate, ca şi mine (gândul meu mergând în zig-zag spre prietenii de acolo), după primele exit-polluri, că provizoratul s-a sfârşit. Din păcate nu e aşa, iar comuniştii şi câţi alţii dintre păpuşarii de mai la nord sau de aiurea se pun în continuare de-a curmezişul unei schimbări pe care cred că şi-o doresc totuşi mult mai mulţi oameni decât lasă ultimele alegeri din Md. să se-nţeleagă. Sper să nu mai fie trădări (gen marele democrat Iurie Roşca), şi mai sper să fim ceva mai realişti, şi unii, şi alţii, în ce priveşte timpurile pe care le traversăm. (Nu am nici un chef să mai vorbesc despre nedreptatea făcută de ICR "Revistei la plic", ceea ce nu înseamnă că, dacă cineva m-ar întreba, nu i-aş spune că nu e câtuşi de puţin principial să-ţi faci, direct sau indirect, albie de porci finanţatorul - fie el şi o instituţie a statului român -, cu tupeu, curaj, demnitate, spuneţi-i cum vreţi, şi apoi să te duci să-i mai ceri bani - nu puţini - pentru încă o tură de avangardism cu voie de la stăpânire - căci stăpânirea e, ar trebui să fi-nvăţat până acum, peste tot şi în orice (i)epocă, neprietena gândirii fără etichete)...